Despre narcisism, culturism şi oglinzi

Trăim într-o cultură care – deşi refuză să o admită public – pune un mare preţ pe aspectul exterior; anumite tipare ale înfăţişării fizice par să fie indisolubil legate de succesul pe plan social, devenind semnul de neconfundat al apartenenţei la o anumită categorie, de încadrare într-un anumit „model.” De la copii până vârstnici, fiecare individ este bombardat cu aceste imagini – la televizor, în presa scrisă, în filme.

Top-modelele sunt plătite cu sume exorbitante doar pentru că arată într-un anumit fel, doar pentru a defila pe cei câţiva metri ai podiumului, purtând creaţiile unor designeri celebri. Operaţiile estetice nu mai sunt de mult o curiozitate medicală, ci au intrat în cotidian, părând la fel de fireşti ca tratamentele cosmetice de înfrumuseţare. De fapt, tot de o „cosmetizare” este vorba şi aici; una dusă la extrem, dar „necesară” pentru a putea cadra cu tiparul de frumuseţe cerut. De asemenea, actorii – şi celebrităţile în general – promovează o serie de tipologii ale aspectului fizic, iar „spectatorii” fac eforturi disperate pentru a se ridica şi ei la înălţimea acestor standarde, indiferent cât de artificiale sunt.

Sunt culturiştii „obsedaţi” de felul cum arată?

Cu toate acestea, oarecum surprinzător, singura categorie permanent blamată pentru aşa-zisul ei „narcisism” e reprezentată de cei implicaţi în fitness şi culturism. În ochii mass-mediei şi ai individului de rând, culturistul nu este nimic altceva decât o fiinţă obsedată la nivel patologic de propria înfăţişare, un individ care duce admirarea propriei persoane până aproape de adorare, din moment ce îşi dedică atâta timp şi energie încercând să-şi modeleze aspectul fizic conform unor standarde proprii (şi, de cele mai multe ori, de neînţeles pentru cei din jur).

Conform unui algoritm repetat de atâtea ori, oamenii preferă să critice ceea ce nu înţeleg, să desfiinţeze verbal sau prin atitudine orice lucru care nu se potriveşte ca o piesă de puzzle în „banalul” lor atât de confortabil. Sunt culturiştii „obsedaţi” de felul cum arată? Probabil că, într-o anumită măsură, da. Deci, în mod clar, sunt narcisişti. Ceea ce era de demonstrat.

Dar nu este oare această „obsesie” o simplă faţetă – comună nouă tuturor – a rigorilor impuse de o societate prin excelenţă vizuală, care prin artificialitatea modelelor pe care le expune ostentativ predispune mai degrabă la frustrări şi renunţare, decât la încercări coerente de adaptare? Este vehiculată în permanenţă ideea că un fizic agreabil este inevitabil legat de o bună stare de sănătate (o altă obsesie modernă). Totuşi, un anume soi de mit urban face ca frumuseţea fizică să fie privită ca un dat, nu ca un deziderat atins prin sacrificii şi muncă; trebuie să fie „naturală”, nu „antrenată.”

Femeile trebuie să fie suple, cât mai aproape de idealele 90-60-90, în permanenţă elegante, orice neglijenţă fiind scump plătită în faţa rigorilor impuse de scara succesului. Bărbaţii – trupuri atletice, musculoase, bronzate; burta este doar o amintire tristă a vremurilor dinaintea erei fitness, o reminescenţă deranjantă, un defect care (dacă există) trebuie mascat – pentru cei din jur la fel de mult ca pentru propriul ego.

Sedentarismul a devenit un mod de viaţă

Ceea ce e cu adevărat bizar e că aceste modele sunt promovate într-o lume în care, dincolo de reclamele de la TV şi statistici, sedentarismul a devenit un mod de viaţă, bolile cauzate de o dietă necorespunzătoare se înmulţesc rapid, cu efecte din ce în ce mai devastatoare, consumul de calorii s-a dublat faţă de acum 50 de ani, iar obezitatea juvenilă este un motiv real de îngrijorare pentru toate ţările dezvoltate.

Deci, în această lume cvasi-inertă din punctul de vedere al activităţii fizice regulate (vorbim aici la nivel de populaţie), cei care „indrăznesc” să schimbe felul în care arată fără a apela la bisturiu, înfometare sau straturi de machiaj – respectiv practicanţii de fitness şi culturism, pentru că, dintre toate sporturile, doar acestea au un efect radical şi complet asupra înfăţişării – sunt acuzaţi că ar face-o din vanitate, narcisism sau vreo obsesie patologică.

Şi nu mă refer aici la „extremele” culturistumului profesionist, ci la acei oameni care aleg să părăsească pentru câteva ceasuri pe săptămână confortul uitatului la televizor, şi vor să depăşească intensitatea efortului fizic investit în deschiderea uşii de la frigider, învârtitul volanului sau ocazionalele „sprinturi” pe scări când nu merge liftul. La cei/cele cărora le place pur şi simplu mişcarea, atraşi de ideea de fitness sau poate „muşcaţi de microbul culturismului,” şi care investesc timp, energie, bani şi pasiune în antrenamente menite să le educe trupul şi spiritul. Culturismul, în toate formele lui, este un sport complex, care oferă beneficii pe care nu le voi mai enumera aici, dar care ating ambele „idealuri” ale omului (post)modern: frumuseţe şi sănătate.

Culturismul este, prin definiţie, un sport

Însă culturismul este, prin definiţie, un sport în care latura pur vizuală este de importanţă majoră. Concursurile de culturism nu evaluează greutăţile ridicate de sportivi, capacitatea cardio-vasculară sau îndemânarea, ci armonia fizicurilor. Pe scenă, sportivul este expus privirilor arbitrilor şi spectatorilor, în timp ce îşi prezintă „opera”; defectele şi calităţile musculaturii, echilibrul între grupele musculare, proporţiie sunt elementele care sunt puse în balanţă, indiferent de tonele ridicate la antrenamente sau de lungile perioade de diete restrictive.

Contează doar cum arăţi în momentul când urci pe scenă. Lunile sau anii de sacrificiu nu sunt relevante pentru obţinerea punctajului. Desigur, culturismul impune la rândul lui un standard propriu de evaluare a frumuseţii fizice, dar asta nu înseamnă că ideea de „frumos” în culturism e diametral opusă celei promovate de mass-media. Este însă impunerea unui standard estetic încă o dovadă, pentru un ochi (prea) critic (şi în acelaşi timp neavizat), că narcisismul este latura întunecată a culturismului?

Pereţii majorităţii sălilor de culturism sunt placaţi cu oglinzi. Ce demonstraţie mai clară şi-ar putea dori cineva? Totuşi, surprinzător, oglinzile din sala de forţă au, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, un rol pur funcţional – deşi bineînţeles că vor exista mereu aceia care pică în capcana cufundării în propria admiraţie. Cei care se antrenează serios folosesc de regulă oglinda pentru motive mult mai pragmatice: pentru a-şi verifica postura sau corectitudinea execuţiei în timpul efectuării anumitor exerciţii, putând astfel să elimine sau măcar să reducă riscul unei accidentări serioase.

Formă de narcisism?

Un alt motiv este posibilitatea (a se citi „necesitatea”) monitorizării propriului progres – în cazul culturismului funcţionează regula „cel mai bun cântar e oglinda”. Greutatea sau măsurătorile perimetrelor unui sportiv oferă infinit mai puţine indicii despre evoluţia transformărilor corporale şi necesitatea efectuării unor ajustări ale programului de antrenament sau ale regimului alimentar, în comparaţie cu o banală privire în oglindă. Aceasta din urmă vă va spune, într-un mod cât se poate de direct, dacă vă aflaţi pe drumul cel bun spre atingerea scopurilor pe care vi le-ati propus. Şi dacă aruncaţi o privire pe scena unor campionate zonale sau chiar naţionale, veţi avea impresia clară că unii sportivi, contrar mitului narcisismului, nu se uită suficient în oglindă… Bineînţeles, la orice sală veţi vedea tipi de 45 de kilograme făcând serii nesfârşite la cabluri pentru pectorali, cu o formă de execuţie adeseori bizară, doar pentru a se putea vedea în oglindă. Şi s-ar putea ca după un timp să nu-i mai vedeţi – oricât de uimitor ar părea, privitul în oglindă nu dă rezultatele scontate, ci, mai degrabă, antrenamentele intense oferă motive de mulţumire.

Nimeni nu neagă faptul că un anume procent dintre practicanţii culturismului suferă, într-o proporţie mai mare sau mai mică, de vreo formă de narcisism. Dar aceeaşi proporţie se regăseşte probabil la oamenii de pe stradă, la politicieni, la şahişti sau la informaticieni. Culturismul nu cauzează şi nici nu alimentează narcisismul ca atare; în schimb cultivă o anume conştiinţă de sine la nivel fizic, o legătură minte-trup mai puternică. Iar dacă privitul în oglindă este un criteriu definitoriu al narcisismului, cred că între un culturist care verifică să aibă coloana vertebrală dreaptă în timpul unei serii grele de genuflexiuni şi un sedentar care încearcă diferite metode de a-şi ascunde burta în noul costum, cel de-al doilea are mult mai multe şanse să fie catalogat drept narcisist.

Într-o societate care produce, metamorfozează şi consumă permanent idealuri de tot felul (inclusiv fizice), nimeni nu este ferit, oricum, de catalogări. Şi poate că toţi suntem puţin narcisişti. Pentru că toţi dorim, conştient sau nu, o doză din admiraţia celor din jur. Sportul – implicit şi culturismul – e o cale cât se poate de activă pentru aceasta, deşi necesită motivaţie, tenacitate şi energie şi poate descuraja astfel pe mulţi.

###

Arnold Schwarzenegger (un „narcisist” celebru, care făcea contracţii izometrice ore întregi în faţa oglinzii în timpul pregătirii programului de pozare pentru concursurile sau demonstraţiile de culturism) spunea în filmul Pumping Iron că se poate face o paralelă între culturism şi sculptură, pentru că ambele au drept scop final crearea unui anumit fel de operă de artă. Totul părea să fie foarte simplu în cuvintele lui Arnold. Doar că în primul caz, propriul corp ia locul lutului şi pietrei, iar orele, zilele şi anii de antrenament reprezintă dalta şi ciocanul. Într-o lume care celebrează viteza şi superficialul, unii (încă) aleg drumul mai greu. Pentru aceştia, lista de „catalogări” rămâne deschisă. Dar, din fericire, măcar imaginea din oglindă (de data aceasta, poate, cu un biceps ceva mai masiv şi nişte pectorali mai pronunţaţi ca data trecută) nu pare să fie afectată. Iar halterele şi ganterele, refugiul zilnic, par şi ele indiferente la orice comentarii….

Autor: Athes Haralambie